Lill-Karin

cazuri reale ale pacienților

Numele meu este Lill-Karin; am 66 de ani, sunt profesoară pensionată şi am trei copii adulţi şi cinci nepoţi.

De când a murit soţul meu, locuiesc singură şi îmi petrec timpul citind, făcând lucru de mână, scriind poezii şi călătorind.

Am mers de câteva ori în India, însă nu vizitasem niciodată Kerala, astfel că în 2010 am planificat o excursie şi am aranjat să locuiesc împreună cu o familie de localnici.

Lucrurile s-au înrăutăţit foarte repede. Gazda m-a luat de la aeroport, dar înainte să pot vizita oraşul, maşina acesteia a intrat în coliziune cu un camion. Mi-am fracturat grav un picior şi am fost transportată de urgenţă la spital, întinsă pe podeaua ambulanţei.

După ce am ajuns la spital, mi-am petrecut două zile pe un pat de plastic dintr-un salon, fiind înconjurată de oameni bolnavi. Mi s-a dat câte un vas cu apă o dată pe zi, dar, având piciorul fracturat, nu mă puteam deplasa să mă spăl sau să-mi schimb hainele, astfel încât pur şi simplu zăceam acolo, în căldură.

În cele din urmă, am fost transferată într-o rezervă şi am fost supusă unei operaţii de înlocuire a şoldului. În India, se obişnuieşte ca pacienţii internaţi să fie îngrijiţi de familie, aşa că nu prea am fost vizitată de doctori sau de asistentele medicale. A fost o perioadă de câteva săptămâni, în care am fost foarte singură, unica mea companie fiind gazda mea, însă, într-un final, mi s-a permis să merg acasă.

Când am revenit în Norvegia, a trebuit iar să mă internez de urgenţă în spital.

Am fost ţinută singură într-o rezervă specială şi toţi vizitatorii mei trebuiau să poarte haine de protecţie.

Doctorii au descoperit că aveam în urină o bacterie rezistentă la antibiotice, din cauza unui cateter urinar care îmi fusese aplicat în timpul operaţiei din India. Nu am simţit niciun simptom al infecţiei, dar a fost o perioadă foarte dificilă. În familia mea s-a mai născut un copil, aşa că rudelor le-a fost teamă să mă viziteze ca să nu se molipsească. De asemenea, am ratat ocaziile de a participa la cununiile şi botezurile din familie. A fost o lovitură groaznică să fiu singură în acea perioadă, m-am simţit foarte deprimată şi extrem de izolată.

Eram totodată îngrijorată să nu mi se infecteze rana post-operatorie, pentru că nu se vindecase încă. Au existat momente în care nu eram sigură dacă voi supravieţui.

Din fericire, acum m-am însănătoşit complet şi nu mai am infecţia, dar mi-a fost foarte teamă o vreme să nu răcesc sau să nu intervină vreo complicaţie. Din perioada de spitalizare, am înţeles importanţa respectării măsurilor stricte de igienă şi a utilizării soluţiilor dezinfectante de mâini şi a soluţiilor de curăţare de uz casnic pentru a ţine microbii la distanţă. A fost o experienţă groaznică, însă nu m-a împiedicat să doresc să călătoresc; deja îmi planific următoarea excursie în Kerala. De această dată, sper să vizitez ţara, nu numai spitalul.

Notă: observaţii cu privire la caz

Cât a fost în India, Lill-Karin a fost supusă operaţiei ortopedice şi tratamentului profilactic cu antibioticul linezolid. A fost internată în spital în Norvegia prezentând în urină o formă a bacteriei Klebsiella pneumoniae, rezistentă la mai multe tipuri de antibiotice. S-a considerat că această bacterie a colonizat tractul urinar în urma aplicării unui cateter în timpul operaţiei efectuate în India.

Bacteria a fost susceptibilă doar la un singur antibiotic, colistină. A prezentat rezistenţă la toate antibioticele următoare: antibioticele beta-lactamice (peniciline şi cefalosporine, carbapeneme şi aztreonam), aminoglicozide, fluorochinolone (de exemplu ciprofloxacin), trimetoprim/sulfametoxazol şi tigeciclină.

S-a determinat că tulpina de K. pneumoniae izolată producea o enzimă denumită carbapenemază. Analiza moleculară a demonstrat că bacteria izolată conţinea o genă responsabilă de producerea enzimei New Delhi metalo-beta-lactamază (NDM-1), un nou tip de carbapenemază. Acest element genetic a fost identificat în numeroase bacterii şi s-a răspândit la nivel global, făcând ca bacteriile purtătoare ale acestei gene să fie rezistente la numeroase antibiotice. Aceasta permite doar câtorva antibiotice, sau chiar niciunuia, să fie utilizate în tratament. În cazul acestei paciente, bacteria prezentă în organismul ei era sensibilă numai la colistină, un antibiotic care trebuie administrat intravenos şi care poate fi toxic.

În întreaga lume s-a observat o creştere a numărului de bacterii de acest tip, extrem de rezistente. Aceste bacterii, care pot trece dincolo de graniţe, sunt deseori purtate de pacienţii transferaţi dintr-un sistem de asistenţă medicală într-altul. Este important ca medicii să acorde atenţie maximă în cazul pacienţilor purtători de bacterii cu o astfel de rezistenţă la antibiotice. Deşi acest tip de rezistenţă este rar întâlnit în Scandinavia, numeroase alte cazuri observate în Europa au fost atribuite spitalizării în străinătate.